|
Obiceiuri si traditii din Fundu Moldovei
În contextul obiceiurilor familiale, nunta are un statut privilegiat. Caracterul evident de opțiune liberă îi conferă, în folcloristica românească, valențe nebănuite care încifrează un adevărat sistem constitu-țional de moralitate și valori etnologice nu întotdeauna lesne de pătruns.
Aparent, comuna Fundu Moldovei, mult studiată și care conferă plenar un spectacol de mare varietate plastică, n-ar mai putea oferi surprize. Se ridică totuși niște semne de întrebare stârnite de semnificanți mult circulați, care, bănuim, pot dezlega semnificații strivite de trecerea timpului.
Liniar, instituția căsătoriei trece automat prin următoarele momente principale, în general valabile și pentru alte zone: pețitul, strigările, chemarea la nuntă, vulpea, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa mare, închinatul, îmbroboditul miresei, calea primară.
Ieșind din vârsta copilăriei, feciorul dobândește o serie de drepturi de care se bucură în cercul de flăcăi. Aceste drepturi sunt obținute în urma unor probe la care era supus, deci îndeplinea anumite ritualuri prin care era inițiat pentru o viață de familie. La popoarele primitive aceste rituri de inițiere au o importanță deosebită, mai cu seamă pentru bărbați, care să fie în stare să vâneze, să ducă război cu alte triburi, să se căsătorească. Inițierea pentru viața de familie este echivalentă cu a doua naștere, prin intermediul căreia tânărul devine responsabil din punct de vedere social și avizat din punct de vedere cultural. La acest prag de trecere dintr-o etapă în alta a vieții sale, tânărul este ajutat de un om mai în vârstă, cu experiență multă în viață, al cărui rol corespunde rolului nașului în ritualurile noastre de trecere.
Iată cum își aduce aminte Dimitrie Bruja despre vârsta tinerilor pentru căsătorie, la începutul secolului nostru: "Vârsta feciorilor de însurat era cam de la 30, cel mai tânăr și ducea la 40 de ani, iară fata se mărita când era de 30 de ani, de știa a face și conduce o casă cu toate treburile gospodăriei. Până la 15 ani, băieții îmblau în cămăși mai lungi, dară fără izmene."
Sub aspectul intrării adolescenților în rândul feciorilor buni de însurat, se poate menționa și caracterul de inițiere al dansului popular numit arcanul, cuvânt cu mai multe accepțiuni atestate în dicționare: laț, pripon, a lua cu forța, a arcăni, dans popular, dar și taină, secret, mister.
Ne vom opri asupra câtorva strigături specifice acestui dans, care se colează pe pasul unei variante de sârbă, coloana de dansatori - numai bărbați - șerpuind pentru a forma roata. Se începe cu strigătura:
Arcaneaua, brâul verde,
Vai, că bine i se șede,
I se șede cui se șede,
Codrului cu frunza verde.
În măsura în care arcanul s-ar înscrie sub semnul unui ritual de inițiere, brâul verde - prezent și astăzi la feciorii și gospodarii din multe localități din Bucovina - ar proba trecerea din adolescență în rândul feciorilor buni de însurat. Alături de formula "bun de oi", "bunul de însurat" se acordă feciorilor odată cu ieșitul lor la horă, iar varianta "bun de însurat" după armata făcută, este mult mai târzie, zonei de referință fiindu-i străină ducerea la oaste, care apare doar după încorporarea Bucovinei de către Imperiul austriac.
În ceea ce privește strigătura:
I se șede cu mărgele,
Ca viței cu viorele.
trebuie să arătăm că fata purta mărgele abia după ce ieșea la joc, iar odată ieșită la joc, este socotită și "bună de măritat".
Pe măsura desfășurării dansului, apar și multe strigături de comandă, care se repetă, ceea ce, credem că rolul strigăturii nu este numai de a comanda, ci și de a învăța, de a iniția. Astfel:
Trii bătute, trii,
Trii să le punem,
Trii să le bătem,
Trii și pentru mine,
Trii și pentru tine;
Încă trii că n-o fost bune,
Alte trii pe loc le-om pune;
Trii bătute, trii gătite,
Un genunche și-nainte.
Sau:
Tot acelea trii,
Trii pentru Ilii.
De ce această lungime copleșitoare și infinitele variante ale strigăturilor de comandă? Pentru că jocul trebuie însușit la perfecție, ritualul de inițiere se săvârșește în taină, dar se mizează pe crearea unor reflexe declanșate de strigătura de comandă. Odată ieșit la hora satului, deci încununarea ritului de inițiere prin acceptarea celui inițiat de către întreaga colectivitate, este și normal ca momentul de intrare să fie meticulos regizat și, în același timp, probând virtuozitatea jucătorului care, de altfel, este atenționat:
Foaie verde papanaș,
Câte-un pinten, fecioraș.
Luați sama, feciori, bine,
Să nu pățim vreo rușine,
Că ne văd cele copile.
S-ar putea ca inițierea să nu fi fost săvârșită în taină, ci ea să aibă loc în chiar momentul horei satului, când cei care trebuiau să fie atestați ca viitori bărbați, sub conducerea unui conducător de arcan, să facă dovada capacității lor de agerime, de iscusință a minții etc.
Treapta magică a călușarilor care se jucau în travesti (descrierea lui Dimitrie Cantemir) nu s-ar fi putut desăvârși fără existența unui ritual riguros de inițiere. Dacă acest prag a existat la noi, n-a putut să fie decât arcanul.
Pentru a fi bun de însurat, un fecior trebuia să aibă armata făcută, să posede casă proprie ridicată într-o singură zi, struțul fiind arborat la amiazi. Bătrânii povesteau că un fecior se putea însura după ce avea făcute de mâna lui două mii de cuie din lemn de tisă cu care să fixeze dranița pe acoperișul casei, adică să fie vrednic să-și întemeieze un cămin.
În acest moment de intrare într-o nouă fază pe scara evoluției sociale, fetele, încă de la vârsta de 7-8 ani , începeau să-și facă zestrea, sub îndrumarea avizată a mamelor și sub "controlul de calitate" al bunicelor, astfel încât la vârsta de 14-15 ani - vârstă de măritat - să fie în stare să îmbrace o casă.
Cităm din informațiile date de Traian Herseni despre zestrea în Fundu Moldovei și toate textele privind nunta și logodna în aceeași comună, culese în perioada iulie-august 1928. Ștefan Lițu din comuna Breaza, care era fratele lui Dumitru Lițu din satul Botuș, făcând o vizită la fratele său, este intervievat de Traian Herseni. "Zestre se dă numai la fete, la feciori li se face casă, li se dau vite și pământ. Fiecărei fete i se face o ladă de zestre, de cu vreme. Această ladă se dă cu cămeși, catrințe, tulpane, brâie, bârnețe, pânze, ștergare. Apoi se mai dau lăicere, plocăzi, cergi, covoare, țoluri, câte două vaci, doi boi, cai, zece-cincisprezece oi, găini, porci, pământ după putință. Doi gospodari și pe al treilea îl fac gospodar, doi calici și pe al treilea îl fac mai calic." Aceasta de curând. "Înainte, spune Ion Ursachi (74 ani), fetele aveau zăstre din gospodărie. Numai băieții luau pământ. La început fetele aveau drept a lua și bani. Pe urmă s-a decis să aibă și fetele parte frățească la pământ." Și, în sfârșit, părinții: "Părintele își păstrează și el pământ după cât are. O parte mai bună și mai mare își oprește el. Dacă ajunge bătrân și n-o putea munci, are un copil care rămâne să-l caute, să-l îngroape, iară copilul rămâne la urmă cu partea tatălui."
Dintre copii, de o situație favorizantă se bucură copilul cel mic. Ion Ursachi din Benea declară: "Din vechime casa bătrânească rămâne la feciorul cel mic." Sau Dumitru Cazacu din Botuș, care avea 70 de ani în 1928: "Casa părintească se lasă feciorului celui mic. Cei mai mari își fac singuri casă, ajutați de părinți. Cel mai mic rămâne cu părinții, el nu poate singur să se puie într-o gospodărie. Când cel mic nu e de treabă (ceea ce rar se întâmplă), părintele nu-i dă parte. Când sunt numai fete, casa o ia fata cea mai mică (exemplu fetele lui Pintilie Tonegar)." Cazacu nu poate să-și aducă aminte de un caz în care să nu se fi dat casa celui mic. I se pare firească regula, pentru că părintele la bătrânețe "fiind slab, nu mai poate face gospodărie nouă celui din urmă fecior." Tot prin obicei, zestre propriu-zisă se dă numai fetelor.
Familia țărănească din comuna Fundu Moldovei prezintă caracterul unei asociații de muncă. Casandra Nerghiș, întrebată dacă-i pare bine că-și mărită fata, răspunde că nu, deoarece pierde un ajutor. Valeria Țâmpău, de 22 ani, din cătunul Arseneasa, auzind că o femeie căreia tocmai îi murise copilul, e necăjită și spune: "Dac-o fost mâțâțăl, ce plânge, c-a face altul, amu a scăpat de grijă." Sau Paladia Onofriciuc de 60 de ani, din cătunul Botuș, găsește că nu e nici o pagubă dacă mor copiii, și așa are omul prea multe greutăți. "E greu să ai copii mulți că sunt greu de ținut. Bine fac doftorii de dau medițină ca să nu mai facă femeile copii, că scapă omul de grijă."
Cu toate afirmațiile de mai sus, familia din Fundu Moldovei nu are un caracter exclusiv economic, căsătoriile având loc și din dragoste. Varvara a lui Petre Lazăr spunea: "La însurătoare feciorii nu caută zestre mare. Și numai ca fata să fie frumoasă și să joace bine. La horă chiar, dacă o fată e bogată și urâtă, tot nimeni n-o ia la joc, dar dacă e frumoasă și joacă bine, toți feciorii o joacă."
Traian Pomohaci confirmă: "La noi se căsătoresc dacă se plac. Nu se prea ține seama de avere." Nici fecioria nu este o condiție indispensabilă, simpatia dintre soți poate face abstracție de aceasta, cu o singură condiție, să nu se ascundă. Iată o declarație a Sevastianei Grigorean: "Fetele se mărită oricând, și mai tinere și mai bătrâne, și cu zestre și fără zestre, cum dă Dumnezeu. Dar tot e mai bine să aibă ceva și fata și băiatul. După război nu mai sunt oamenii cumsecade: se însoară lesne și lesne se lasă. Ca cocoșul, îi trebuie mai multe găini. Și-și lasă femeia și pleacă. Și femeile sunt rele care sunt, dar mai rar. Bărbații se duc mai lesne."
Cadrul potrivit pentru ca tinerii să se cunoască și să-și împărtășească intențiile lor viitoare, era reprezentat prin hora satului, clăci și șezători. În urma unor prealabile înțelegeri, tânărul mergea în pețit pentru a cere fata în căsătorie. A
cesta era un obicei statornicit "ca flăcăii să-și aleagă ei înșiși neveste și nu să-și aleagă părinții fetei ginere."
Redăm în continuare momentul logodnei sau al legăturii, așa cum o expune locuitorul Gherasim Rusu: "Legătura se face seara. Mireasa șade ascunsă. Vin întâi invitații miresei și apoi în urmă ai mirelui. Toți cei care iau parte la legătură se numesc pețitori. Pe la ora 10, sosește mirele, părinții lui și cu invitații săi. În casă se face întuneric, ușile și ferestrele se închid, iar cei dinăutrul casei tac chitic. Ginerele și flăcăii de seama lui bat în fereastră și în ușă și îi roagă pe cei din casă să le deschidă ușa că au venit să tocmească o claie de fân pe care au ochit-o de cu ziuă. - Cine-i acolo? întreabă unul din cei care stau în casă. - Cine ești tu? - Omul lui Dumnezeu, se răspunde de afară. Urmează apoi un dialog foarte viu și plin de haz și nu fără părți indecente:
- Ei, dă-ne drumul amu, că nu te-om supăra.
- Da, ce vreți voi de la mine?
- O claie de fân, să tocmim.
- N-avem fân, l-am vândut.
- Ba, știu că ai d-ăl proaspăt pe care l-ai cosit.
- Dă-mi pace, bre, că n-am nimica, nici o țâră.
- Dă-ne drumu-n casă și om vedea.
- Nu știu amu unde am pus cheia.
- Cată degrabă și dă-ne drumul, hai cată și deschide ușa. După multă vorbă, cei din casă se învoiesc să le deschidă ușa și să-i lase să pătrundă în casă. Dialogul continuă:
- Am auzit, bade Gheorghe, că ai cosit fân de cel proaspăt, hai dă-ne și nouă.
- Dă-mi, bre, pace, că n-am nici o țâră de cel proaspăt, dar de vreți vă dau din ceala an.
- Ia, nu mai șugui, că noi știm că cel de an e vechi. Nouă ne trebuie de cel nou.
- Ia, am să vă dau amu ce am.
- Să nu ne dai un lucru și să ne bagi în vreun bucluc. Să ne dai o claie de fân de cea bună.
Unul din rudele miresei, care duce convorbirea, se învoiește să aducă claia tocmită. El aduce un bărbat deghizat în femeie. Când o văd toți încep să-l învinuiască pe cel ce o aduce că îi păcălește.
- Apoi, bade Gheorghe, nu-i asta claia ce am tocmit. Noi am căutat dosul clăii și am văzut că-i proaspătă. Asta e largă între proptele și n-are nici un pic de țâță.
- Alta n-am, neică.
- Ha, ce, în loc s-o cauți la spate o cauți la burtă?
- Să vedem ca nu cumva să fie putregai.
- Asta n-o luăm, că n-avem ce face cu ea.
Văzând că aceia stăruiesc că nu este aceasta claia de fân tocmită, ruda miresei le aduce o fată tânără de tot, ca de 14 sau 15 ani. Pețitorii răspund că n-au ce face cu această otavă.
- Nu putem face nimica cu ea. Otava e crudă, trebuie să mai fie lăsată în pace. Etc.
După toate aceste învinuiri, tatăl aduce fata, claia cea adevărat tocmită, și se adresează către ea:
- Iaca, îți dau soț un băț.
- Ție ți-e cu voie să-l iei?
- Dar ție (se adresează ginerelui), ți-e cu voia s-o iei?
- Băgați bine de seamă amu, că nu e lucru de joacă aceasta. Să vă luați și să vă țineți amu toată viața. Să cinstiți pe bătrâni, să dați sama părinților voștri și să-i ascultați pe dânșii.
Apoi unește mâinile mirelui cu ale miresei și le taie cu o năframă."
Toate ceremonialele din complexul nupțial tind înainte de toate nu numai la apropierea celor doi tineri ca indivizi, ci și la apropierea celulelor familiale care sunt totodată și celule sociale, căci sunt în legătură prin situația lor, prin vecinătăți cu întregul grup social, reprezentând o deschidere temporară și spectaculară în vremurile de demult.
Tot cu prilejul pețaniei mai sunt stabiliți viitorii nănași, bucătăreasa colceriță, vătafii și druștele, precum și muzica. Se stabilește, de asemenea, și data când va avea loc nunta.
Cu trei săptămâni înainte de nuntă, preotul face în biserică strigările, care reprezintă înștiințarea sau anunțarea publică, fiind menite spre descoperirea piedicilor care ar putea să se nască și să strice căsătoria: "N. feciorul lui N.N. s-a încredințat cu N. fiica lui N.N. și vor să pășească la taina sfintei căsătorii. Cine dintre dumneavoastră știe vreo piedică oareșcare între � s-o aducă la cunoștința maicii noastre biserici!"
În perioada premergătoare nunții, se organizau clăci unde viitoarele druște și mireasa coseau cămașa mirelui și năfrămile pentru vătafi, cămașa miresei și împodobeau bețele care erau date vătafilor. Ștergarele pentru nănași erau țesute din timp și făceau parte din zestrea miresei. Piesele mari de port erau lucrate cu mult timp înainte de către meșteri.
Chemarea la nuntă avea loc cu câteva zile înainte și mai ales în ziua din ajunul nunții. Chemătorii în relație parentală cu actanții principali ai nunți (socrii, nașii, mirii înșiși) dublau uneori pe cei de relație cutumiară (druște, vătăjei), alteori mergeau la chemat singuri. Aceștia intrau în casă și îndreptându-se către stăpânul casei îl cinsteau cu un pahar cu băutură, zicându-i :
Mirele nostru vestit
Azi prin mine v-a poftit,
Să faceți o cale
Și-o cărare,
Pân-la curtea dumisale.
La un scaun de odihnă
Și-un pahar de băutură
Și mai multă voie bună.
Că și el de multe ori,
Vă va sta în ajutori.
Eu sunt sol împărătesc,
La curtea lui vă poftesc.
Și dacă mi-ți asculta,
Cușma din cap mi-oi lua,
Pân'la pământ m-oi pleca,
Dumneavoastră m-oi ruga
Să faceți bine să veniți,
Dară să nu bănuiți.
În ziua cununiei, druștele se adună la casa miresei, iar vătafii la casa mirelui.
În perioada dintre pețanie și cununie, mirele și mireasa aveau ca semne distinctive țâmnir - o floare artificială de culoare albă, ceruită - și câteva fire de mirtă; mireasa îl purta în păr, iar mirele la căciulă sau pălărie.
Druștele pieptănau mireasa într-o singură coadă lată, formată din șuvițe fără soț, al căror număr ajungea până la 21, terminată la capete cu strămătură, după care i se punea o legătoare cu cordele colorate intens în roșu, verde, albastru și flori de târg policrome, după care i se fixa șlaierul - un voal de mătase de culoare albă, cumpărat de la oraș.
Când o piaptănă și o împletesc, druștele și celelalte fete adunate aici cântă pe o melodie de doină:
De la noi a treia casă
Se mărită o mireasă
Și pe noi fete ne lasă
Cu inima friptă, arsă;
Se mărită, se mărită,
Și-ar să dea peste-o ispită,
Că și-a căpătat o soacră
Ca și poama cea mai acră.
Mirele era bărbierit de către un bărbier sau de către un vătaf priceput. În acest timp, cei prezenți cântă și fac diferite glume pe seama acestuia.
În timp ce este împodobită, mireasa trebuie să plângă, chiar dacă mirele îi este pe placul eis; în cazul că "nu-i vin" lacrimile, o femeie bătrână, care observă acest fapt, aduce o ceapă zdrobită pentru a-i produce lacrimi.
În acest timp, se dau însemnele de nuntași, care particularizează nănașii și socrii de restul nuntașilor.
Familia mirelui, împreună cu nașii, însoțiți de vătafi călare, se îndreaptă spre casa miresei. Aici se desfășoară o serie de practici străvechi întâlnite și în alte zone etnografice. Astfel, în momentul luării miresei de la părinți, la poarta care este ferecată, de obicei cu lanțuri, flăcăii din ceata mirelui simulează o luptă cu cei din tabăra miresei care, de fapt, așteaptă. Împotrivirea simulată se încheie cu împăcarea celor două tabere de flăcăi prin mijlocirea unei anumite cantități de băutură.
"Tot de nuntă este legat și obiceiul hulpii. Când fata se mărită cu un flăcău din alt sat, acesta trebuie să dea hulpe feciorilor satului din care vine fata. Trebuie adică să le mulțumească pentru că a ajutat-o să petreacă, au distrat-o la horă și șezători, i-au dat cinstea cuvenită. Hulpea se plătește la mijlocul drumului între cele două sate. Căruța în care mireasa vine la casa mirelui e oprită în drum de ceata flăcăilor care-și cer răsplata comportării lor față de mireasă. Mirele, deși este pregătit pentru această întâlnire, refuză, el spune că n-are nici o datorie față de nimeni, deoarece fata a fost crescută de părinți, vântul a învățat-o să cânte, pădurile au mângâiat-o cu șoapta lor, soarele a încălzit-o cu razele sale. Duelul verbal se termină cu poftirea flăcăilor la petrecerea de nuntă, iar înțelegerea e pecetluită prin apariția ploștilor cu vin din cel mai bun și cu urări de fericire pentru noua familie."
Acest obicei vine dintr-un străvechi impozit pe care-l plăteau țăranii în secolul al XVIII-lea pentru domnii fanarioți. "Așa a fost cazul cuniței sau cum i s-a mai spus văcăritul de vară, care dubla darea văcăritului propriu-zis. Cunița se numea, de asemenea, văcăritul străinilor. N. Lăbușcă stabilea două înțelesuri distincte ale cuniței. Primul, cel mai vechi, era acela de impediment la căsătorie. Un băiat sau o fată dacă voia să se căsătorească în alt sat decât cel în care locuiau, trebuia să dea cuniță, adică o blană de jder, numită în limba polonă kunica. Acest obicei a existat și în Moldova, sub numele de culpea."
Alaiul de nuntă ce se deplasează în căruțe sau sănii, împreună cu vătafii călări, însoțit de focuri de armă, chiuituri și cinstitul trecătorilor, vestește întregii comunități sătești despre împlinirea ceremonialului, căci "ridicarea" miresei reprezintă, desigur, momentul central al întregului obicei.
După un dialog între ambele tabere, un reprezentant al mirelui spune Urătura la poartă:
Bună dimineața, cinstiți socri mari,
Am venit la dumneavoastră vreo câțiva militari.
Ce umblăm, ce căutăm
Îndată sama ne dăm.
Numai să ne lăsați cu binișorul
Ca să vă spunem tot adevărul,
Da'până ce-om spune adevărul tot
Puteți pune găluștele pe foc
Și câteva fete frumușele
S-aducă lemne și surcele.
Plăcintă să fie la-ndemână
Și caș dulce de la stână.
Și de-aveți vin în butoi,
Om sări să v-ajutăm și noi
Și la mâncare, și la băutură,
Că suntem toți iuți de gură.
Cinstită soacră și socru onorat,
Cu vorba ne-am luat
Și sama încă nu ne-am dat
Pe moșiile dumneavoastră ce-am căutat.
Al nostru tânăr împărat
De dimineață s-a sculat,
Fața albă o spălat,
Păru' galben și-o teptănat,
Din trâmbiță a sunat,
Oaste multă a adunat
Și ne-o ales pe noi doi
Tineri, harnici și vioi,
Născuți în munți și crescuți la oi,
Cu doina din frunză și din cimpoi,
Comandanți viteji și vătafi de soi.
Nu vă uitați că suntem mici de stat,
Că suntem buni de sfat.
Nu cătați că suntem cam mici de statură,
Că suntem lungi de mână și buni de gură.
Când am pornit de-acasă, de la curtea-mpărătească,
Au venit aripile vântului pe fața pământului.
Da' pe-aici când am trecut,
În grădină am văzut
O mândră floricică
Subțire-n trup și frumușică,
Cu fața albă și gura ca o fragă,
Cum îi omului mai dragă.
Și văzând că nu-nflorește
Și de rodit nu rodește
Și pământul nu-i priește,
A' nostru tânăr împărat,
Tânăr și luminat
Ne trimite pe noi, doi moldovani
Sprinteni și năzdrăvani,
Călări pe doi armăsărei,
Iuți ca focul și voinicei,
Pentru ca să pornim
Și la curțile dumneavoastră să venim,
Ca să vă căutăm
Să vă întrebăm
Și să vă rugăm:
Nu s-ar putea ca floricica s-o luăm
Și la-mpăratul nostru s-o dăm?
Și noi repede-am pornit
Și ne pare bine că v-am găsit
Sănătoși și voioși,
Cu fete mândre și feciori frumoși,
Neveste fudule cu bărbați bărboși.
Onorați socri mari și cinstiți,
Faceți bine și nu bănuiți
Și floricica să ne-o dăruiți.
Noi vă rugăm frumos să ne-o dați
Și pe noi să ne iertați,
Că poate ne-o luat gura pe dinainte
Și-am spus și vorbe nepotrivite,
Că dacă floricica nu ne-o dați,
Să știți că de noi nu scăpați.
Noi am venit cu sape de argint,
Să săpăm floricica din pământ;
S-o săpăm din rădăcină,
Ca s-o sădim la-mpăratu' nostru-n grădină,
C-acolo să crească,
Să-nflorească și să rodească,
Că pământu-i bun și are să-i priască.
Împăratu' nostru are s-o îndrăgească
Și bine are s-o îngrijească,
Că are vite multe și moșie,
Curți mari și slujitori o mie.
Pe floricica dumneavoastră cea aleasă
Împăratul nostru o cere de mireasă.
Amândoi se potrivesc de minune
Și au asemănări bune.
Dumnezeu să le dea noroc,
Hambare pline și vin în poloboc,
Sănătate și bucurie
Și la anu' cumătrie.
Să nu fie nimeni cu bănat
C-al nostru tânăr împărat
Pe la curțile dumneavoastră o mai îmblat,
Vă cunoaște pe toți foarte bine,
Așa cum mă cunoaște pe mine.
Prea cinstiți socri și onorați,
Dacă floricica ne-o dați
Pe lângă noi roată v-adunați
Și-aduceți două pahare cu vin
Și două năframe de in,
Cusute cu fluturi și cu mătasă,
Carte de solie de la mireasă.
Fie și cu strămătură,
Numai să fie cu voie bună.
Noi dorim să fie de-aici din casă,
De la domnița mireasă.
Să nu fie de la vecine,
Ca să pățim vreo rușine,
Că n-a fi rușinea noastră,
Ci cinstea dumneavoastră,
Dumneavoastră, cinstiți nuntași,
Mândri și drăgălași.
Noi urăm aici de-un ceas
Și vedem că toți ați rămas
Aiști de dinainte
Cu buzele fripte,
Cei de pe la spate
Cu gurile căscate.
Și dumneavoastră, socru mare,
Nu fie cu supărare,
Adă niște slănină friptă-n spuză,
Să-mi ung tovarășii pe la buză,
Ori niște lapte bătut,
Ca să le turnăm pe gât
Și niște ouă și pește
Pentru cele neveste,
Iar pentru fete și flăcăi
O cunună de usturoi.
Adă și niște zăr acru
Pentru Ilie Cazacu,
Să cânte-n fluier arcanu' și trilișești,
Să joci trei zile și să nu te mai oprești.
Pentru Sidor și Petrea Cobzaru'
Adă vin, mânca-i-ar amaru';
Eu să le torn câte-un pahar - două
Și mie tot câte nouă.
Și cu vorbele iestea aș vrea să isprăvesc,
Că mă doare gura de când grăiesc.
Da' văd că poarta ați ferecat-o;
Ați legat porțile cu lanțul de la car,
Ca să îmblăm noi în zadar;
Mai bine o legați cu funie de fuior,
Ca să arătați că de noi v-o fost dor.
Să știți că noi nu ne supărăm,
Îndată vom arăta noi ce putem,
Că nu suntem numai noi,
Vine și ceata noastră-napoi,
Toți cu puști și cu pistoale
Și mulți și cu mâinile goale.
Și când om pușca cu gloanțele
Și când om pocni cu pistoalele,
S-or rupe zăvoarele;
Și când om pune degetul mic
Nu s-alege de porți nimic.
Când m-aprind eu îs foc și pară,
Nu mă opresc pân-la plăcinte-n cămară,
Ori pe laiță după masă,
Ca să pun mâna pe mireasă,
S-o pupăm toți pe obraz,
Ca să ne treacă la toți de năcaz,
Da' eu cred că n-ați strâns aici femeile,
Ca să-ncercăm cu ele pistoalele.
Și dacă și mirele-o veni,
Apoi cinstea dumneavoastră a hi,
Cum l-ați omeni.
Mai bine-ar hi să ne primiți
Cu vorbe bune
Și cu pahare pline,
Cu fața senină și voioși.
Să trăiți și să fiți sănătoși!
Iată cum notează Traian Herseni același moment din ceremonia nunții la Fundu Moldovei: "La venirea mirelui la mireasă, cei șase vătăjei vin câte doi înaintea mirelui. La poarta miresei se simulează o luptă. - Treceți pe drum înainte! le strigă cineva din ograda miresei. E drumul tătarilor pe aici, nu treceți! - Ba, o să trecem, că pe-aici ni-i drumul. De aici am ieșit. - Poate ați greșit. - Eu credeam că mergeți la brânză. - Pe aici e drumu' (vor să intre, feciorii și fetele țin de poartă). - O țâr' de urătură. Spuneți-ne ceva mai mândru, că asta nu plătește, cere mama miresei. Dar orația de nuntă nu se spune (probabil că n-are cine)."
După această urătură, porțile se deschid, alaiul de nuntă intră în ogradă, druștele dau năfrămi vătăjeilor, muzicanții cântă și se dansează. Socrul cel mic invită nuntașii la masa miresei, numită și masa mică.
"Mai 'nainte de a începe nuntașii a gusta din bucate, colăcerul mirelui ține și aici următoarea orație:
Ascultați dumneavoastră,
Cinstiți meseni și nuntași,
Care stați împrejurași,
Împrejurul mesei rânduiți,
Ca niște pomi înfloriți,
Pe care v-au adunat
Dumnezeu cel prea-ndurat
În această casă,
La această cinstită masă,
Ce-i de Dumnezeu aleasă,
Se roagă împăratul mire
Cu părinții dumisale,
Cu frații care-i mai are
Și cu toate neamurile dumisale
Să-ndrăzniți și să luați,
Din bucate să gustați,
Din pâne și din sare,
Din masa domniilor-sale,
Că nu-i un rând de bucate,
Că sunt mii nenumărate:
Sahane ferecate,
Talgere aurite,
Linguri poleite,
Pentru-a dumneavoastră guri gătite.
Tinduri
Cu fripturi,
Și ploști cu băuturi,
Pentru-a dumneavoastră guri,
Eu-s al doilea sol împărătesc
Pe dumneavoastră să vă poftesc:
Voitor de bine,
Croitor de pâne,
Pocinocul de la mine.
Care n-are cuțit,
Pe Halba și la târg!
Care n-are furculiță,
La băcanu', la Ioniță!
Care n-are nici de unele
Să rumpă și cu mânile,
Ca și-mpăratul mirele
Că așa ni-s cuvintele.
Dar dumneavoastră colcerițe,
Ce stați numa' în cotruțe,
De vă tot lingeți pe buze,
Aveți grijă și de vătav,
Că-i 'nainte și mai slab.
Ian, dați un pahar de vin
Și-o năfrămiță de in,
Cusută-n cornuri cu fir,
Să-mi șterg buzele de vin!
Iară de gândiți
Și de socotiți
Că-s bucatele otrăvite,
Am să gust eu înainte,
Că decât să piară
Oastea împăratului,
Mai bine eu,
Un fiu al satului.
Dar mie mi s-ar mai cădea
Un păhărel de cafea
Și-o copilă ochișea,
Să-mi petrec vremea cu ea.
Masa miresei durează cam o oră, timp în care muzicanții interpretează diferite melodii, se joacă, apoi se scoate zestrea. "În timpul când se apropie ridicarea zestrei (de pe ladă), două copile câte c-o năframă în mână sunt suite și așezate lângă lada cu zestre, acestea numindu-se cuscre. Muzicanții interpretează cântecul obișnuit la ridicarea zestrei, flăcăii, nuntașii mirelui, se reped să ia zestrea cu asalt. Copilele, adică cuscrele, îi resping arătându-le năfrămile ca semn poruncitor să nu se apropie. În fine, după mai multă hărțuială, începe a se ridica zestrea de pe ladă, a se juca și chiui de către nuntași, prin strigăte: "Ha, hai!" și așa se pune în carul și trăsăturile ce sunt pregătite."
După acest moment, urmează iertăciunea. Amândoi mirii stau cu fața spre răsărit, mireasa stă în genunchi pe o pernă și covor, iar mirele stă în picioare cu mâna stângă pe umărul miresei, iar cu dreapta salutând. Mireasa stă pe o perină pentru ca viața ei să fie ușoară și plăcută ca perina cea moale.
"În Fundu Moldovei este datina ca, după ce s-a scos zestrea, nu se cer iertăciunile afară, ca prin celelalte sate din Bucovina, ci mirele și mireasa dimpreună cu neamurile lor cele mai de aproape, se întoarnă îndărăt în casă � Iară unul dintre vornicei, luându-și cușma din cap, începe a vorbi într-acest chip:
Ascultați, cinstiți nuntași,
Și meseni împrejurași,
Aceste două, trei cuvinte,
Care-s de Dumnezeu rânduite,
Că se roagă acești fii
La frați și la surioare,
La veri și la verișoare,
La uncheși și la mătuși,
Dară mai cu de ales
La acești cinstiți părinți
Ce-s de Dumnezeu rânduiți
Ca și pomii cei rodiți,
Ce dau roadă ramurilor
Din răcorile rădăcinilor,
Să-i ierte, să-i blagoslovească,
Că nu sunt fii care să crească
Și la părinți să nu greșească.
Că părinții mult trudesc,
Până pe fiii lor îi cresc
Și de toate îi feresc.
Deci, cinstiți și buni părinți,
Care sunteți rânduiți
Ca și pomii cei rodiți,
Ce dau roada ramurilor
Din răcorile rădăcinilor,
Stați puțin și căutați
La acești fii ai dumneavoastră,
Care stau îngenuncheați
Ca niște măsline
Cu inimile pline,
Cu sufletele-ndurate,
Cu capurile plecate
Și se roagă să-i iertați
Și să-i binecuvântați,
Spre să-i bine îndreptați
Și spre locul
Cu norocul;
Și viața
Cu dulceața
Și spre sănătate,
Care-i mai bună din toate.
Că nu este începutul
Și sfârșitul
De la acești fii ai dumneavoastră.
Că este începutul
De la moși,
De la strămoși,
De la strămoșul Adam
De la care ne tragem cu toții neam.
Că Dumnezeu din-nceput
A făcut
Ceriul și pământul
Numai cu cuvântul.
Și cu aceste cu toate,
Domnul sfânt, ca cel ce poate,
Mult n-a stat, n-a zăbovit
Și ceriul l-a-mpodobit
Cu stele
Mărunțele,
Cu soarele și cu luna
Cum le vedem totdeauna.
Și-apoi iar a poruncit
Și pământu-a împodobit:
Cu râpi și cu văi adânci,
Cu dealuri și munți cu stânci,
Cu păduri, cu brazi înalți,
Cu ulmi și fagi rămuroși,
Cu ierbi mândre înflorite
Și cu tot felul de vite.
Cu lemne roditoare
Și cu flori mirositoare.
Cu ape și reci izvoare
Și cu tot felul de fiare
Și cu tot felul de paseri
Care cântă-n fel de glasuri,
Care după seminția sa,
C-așa a vrut Sfinția sa.
Și cu aceste cu toate,
Dumnezeu, ca cel ce poate,
A făcut cu gândul
Și cu cuvântul
Raiul despre răsărit
Deosebit de acest pământ
Și-n rai pe Adam l-a zidit
Cu trupul din pământ
Și cu auzul din vânt,
Cu sângele din rouă,
Cu ochii din mare,
Cu frumusețea din soare.
Și din lut i-a făcut trupul
Și l-a înviat cu duhul.
Adam în picioare s-a sculat
Către Domnu-a cuvântat:
"Cum eu un om singur
Această lume s-o stăpânesc?"
Iară Domnul Dumnezeu
I-a dat atunci un somn greu;
Și Adam a adormit
Și apoi a întins mâna dreaptă
Și a luat din coasta stângă
Și a zidit pe strămoașa noastră Eva.
Adam deșteptându-se
Și din somn trezindu-se,
Spre Dumnezeu s-a-ndreptat
Și din gură-a cuvântat:
"Mulțămescu-ți, Doamne, ție,
Pentru că mi-ai dat soție,
Că eu văd acum prea bine,
Ce s-a întâmplat cu mine,
Tocm-acuma văd și eu
Trup ales din trupul meu,
Sânge din sângele meu
Și os din osul meu.
Acesta să-mi fie soț
Pân' la ziua de județ,
Cu toate stichiile trupului,
Deosebit de ale sufletului."
Adam a vorbit cu cuvântul,
Dară a greșit cu gândul.
Dumnezeu le-a poruncit,
Ei porunca n-au păzit,
De aceea i-a pedepsit
Și din rai i-a izgonit
Și din gură le-a vorbit:
"A trăi, voi să trăiți
Și-a-nmulți, să vă-nmulțiți
Ca nisipul mării,
Ca iarba câmpului,
Ca frunza codrului.
Sfârșit să n-aveți
Dar și-a muri, să muriți!"
Așa și-acești fii iubiți
Ai dumneavoastră cinstiți
Îndurați și buni părinți;
De când ei că s-au născut
Foarte multe v-au greșit
Până ce mari au crescut,
Că greșelile fiilor
Înaintea părinților
Îs ca ierbile câmpilor
Și ca frunza codrilor.
Dar părinții toate lasă
Și pe fii întemeiază
Cu răbdare și iertare
Și cu binecuvântare.
Deci, iubiților părinți,
Care sunteți rânduiți
Ca și pomii cei rodiți
Tot nemica nu gândiți,
Ci pe fiii dumneavoastră
Ce stau înaintea noastră
Și înaintea dumneavoastră
Smeriți și plecați
Faceți bine și-i iertați
Și mi-i binecuvântați,
Că binecuvântarea părinților
Întemeiază casa fiilor,
Iar blestemul părinților
Răsipește casa fiilor.
De-ar fi casa lor de piatră
Totuși s-a răsipi toată
De sus și până-n talpă
Și n-ar fi vrednici s-o facă.
Iar dumneavoastră cinstiți
Îndurați și buni părinți,
De Dumnezeu să fiți
Totdeauna pomeniți,
Că acestor fii acuma
Iată, că le-a sosit vremea
Ca să se căsătorească,
De ei singuri să grijească
Și să meargă fiecare
Când acuma este-n stare,
La a lui casă
Ce-i de Dumnezeu aleasă,
Să meargă care-și la casa sa,
Că Dumnezeu așa vrea.
Să creadă într-un cuvânt,
C-așa Dumnezeu a vrut.
L-acești fii ai dumneavoastră
Domnul sfânt să le dăruiască
Minte-ntreagă și noroc,
Mintea lui Solomon
Și firea lui Arion.
Să fie gazde de găzduit,
Sărăcii de miluit
Părinții de pomenit �
Și eu câte le-am urat
Toate-s cu adevărat.
De s-a afla vreo minciună,
Să mă păliți
C-o plăcintă bună-n gură,
C-oi căsca și eu odată
O gură mare căscată
Și-oi înghiți-o toată.
"După ce a sfârșit oratorul de luat iertăciunile, părinții miresei iau pânea și sarea și anume tatăl de o parte iar mama de altă parte, și punându-le acestea mai întâi pe capul mirelui, apoi pe capul miresei, îi binecuvântează zicând:
Dumnezeu cel prea-ndurat
Să vă binecuvânteze
Cu pâne și cu sare
Cu darul sfinției sale;
Cu tot binele
Din roua ceriului
Și grăsimea pământului!
În urma acestor cuvinte de binecuvântare, pânea și sarea le-o dă lor."
După luarea iertăciunii, druștele și celelalte femei care se află în jurul miresei interpretează următorul cântec de jale:
Frunza verde mărăcină,
Ia-ți, mireasă, ziua bună
De la frați, de la surori,
De la grădina cu flori,
De la strat de busuioc,
De la feciorii de joc,
De la strat de floricele
Și neamuri și vericele,
De la frunza cea de brad,
De la puiul cel lăsat.
Plânge, mireasă, cu jele,
Că nu-i mai purta petele,
Nici în degete inele
Și nici în urechi cercei,
Nici nu-i ședea cu flăcăi.
Cununița ta cea verde,
Cum te scoate dintre fete
Și te dă între neveste.
Și cununa cea de flori
Te scoate dintre feciori
Și te pune-ntre nurori.
Cântați, fete, horile
Până sunteți la părinți,
Cântați, fete, horile
Și vă purtați florile.
După ce ve-ți mărita,
Horile nu-ți mai juca,
Florile nu-ți mai purta.
A cânta nu-ți cuteza
În casă, de soacra-ta,
În tindă, de socru-tău
Și-afar', de bărbatu' tău.
Când mireasa era din alt sat dintr-o comună învecinată, aceasta era adusă la casa mirelui cu o zi înainte de nuntă, alaiul care o însoțea avea în frunte un călăreț cu un steag tricolor.
De la casa mirelui se pleacă la biserică pentru cununie. Întregul alai este precedat de muzicanți care cântă un marș specific acestui moment, urmează mireasa însoțită de flăcăi și de vătafi, apoi mirele însoțit de fete și de druște, precedați de două fetițe care poartă pernuțele pentru cununie.
În spatele acestora, urmează socrii și nănașii, însoțiți de restul nuntașilor.
Alaiul este însoțit de vătafi călări care chiuie și cinstesc pe cei care privesc de pe margini.
În biserică, mama miresei scoate un covor pe care așează cele două pernuțe în fața mirilor. Nănașul stă în dreapta mirelui, iar nănașa în stânga miresei. Când li se pun verighetele pe degete, mirele și mireasa vor să se calce pe picior, crezând că astfel își vor putea asigura supremația în căsnicie. Nașii plătesc serviciul religios. Când se înconjoară masa în timp ce se cântă "Isaiia dănțuiește", câteva dintre nuntașe aruncă bomboane și grâu ca să le meargă bine în căsnicie.
La ieșirea din biserică, toți nuntașii se deplasează în curtea casei parohiale, unde se joacă Jocul cel mare sau Jocul din ogradă la popa. Cel mai desăvârșit interpret al acestei melodii a fost Ilie Cazacu, el știa în întregime cele 9 părți ale melodiei. O variantă a acestei melodii o interpretează Sofia Vicoveanca.
În trecut, la întoarcerea de la biserică la masa cea mare, privitorii aruncau apă înaintea alaiului. În zilele noastre, de cele mai multe ori Jocul cel mare se dansează în fața Căminului cultural unde se desfășoară nunta.
Înainte de a intra în casa unde are loc ospățul, mireasa privește printr-un colac rotund în cele patru puncte cardinale și în funcție de ceea ce vede, poate prevesti viitorul. Apoi rupe colacul în patru și-l aruncă în cele patru părți.
La intrarea în sala ospățului, soacra mică îi stropește pe toți nuntașii cu agheasmă, cărora li se oferă câte un pahar de băutură, iar leahăul - persoană care rostește orația la închinat - spune:
Cele bune
Să s-adune,
Cele rele
Să se spele!
Înainte de a începe masa, preotul blagoslovește mâncarea și băutura, după care începe dansul și voia bună.
Jocurile încep cu o țărănească lungă care, parcă, nu se mai sfârșește, urmând apoi jocuri de perechi: hora, polobocul, ciobănașul, cumătrița, trandafirul, ochiul dracului, fudula, puiculeanca, moroșeneasca, huțulca, ciuful, mocăneasca, ardeleanca, luncușoara, șapte pași, ciardașul, polca, valsul, sârba. Spre mijlocul petrecerii se încep jocurile de coloană: jocul cel mare bătrânesc, arcanul, trilișești, corobasca, leușteanca, brâușorul, rața, bătuta (banul Mărăcine), jocul zestrei, ursăreasca. Un cercetător care a studiat jocurile populare din Fundu Moldovei este Floria Capsali. Ea conchide că stilul coregrafic este foarte variat; repertoriul deosebit de bogat și terminologie precisă; ritm surprinzător de vioi și de viguros; tendința de înlocuire a jocurilor de coloană de către dansurile intermediare și în doi - în Fundu Moldovei dansul cel mai des jucat este țărăneasca, urmând apoi la rând toate jocurile în doi.
Dansurile noi își îmbogățesc coregrafia, ceea ce face ca strigăturile să fie transformate în comenzi. "Cât privește determinarea precisă a locului pe care îl ocupă jocurile din satul Fundu Moldovei în coregrafia populară a regiunii și a poporului românesc", autoarea nu era în măsură să o facă, dată fiind "lipsa completă de informații pe care le avem în literatura noastră specială".
După ce toți nuntașii au servit masa, urmează închinatul. În mijlocul camerei se așează o masă pe care se află un lighean cu apă. Soacra cea mică oferă nănașilor câte un prosop și săpun. Începând cu nănașul cel mare, se spală pe mâini, prilej pentru a se face glume (se toarnă cenușă pe mâinile nănașilor spre hazul celor din jur). Se șterg cu prosopul, apoi se așează la locul lor.
Oratorul care închină se apropie de nănașul cel mare, de ceilalți nănași, părinții mirelui și ai miresei, urmând rudele și ceilalți nuntași, oferind tația cu pahar dulce, spunând:
Bună vremea,
Bună vremea,
Socru mare, (nănaș mare �)
Vestit și tare!
Te-ajunge o voie bună,
S-o petrecem împreună �
Seara de mult a-nsărat
Și noi pahară dulci
Încă n-am închinat,
Pahară dulci,
De la cruci,
Ce cu multe
Zăhanale le-aduci;
Vin de cel bun din Cotnari
De-a îmblat
Moșu' dumitale cu șalvari,
Să bagi mâna-n buzunari,
Să scoți vreo câțiva grițari,
De nu, bagă și-n curea
Și scoate o hârticea,
Te plătește de-o belea.
Scoate aur și argint,
De care știu că ai mult
Și pe talgerel îl varsă,
Pe cât inima te lasă,
La fiuții (finuții) dumitale-i dă,
Cu cuvinte deplin,
Cu inima de român,
Cu inima melită,
Că și soacra (nănașa)-i mulțămită.
Nuntașilor de rând li se adresează cu următoarea orație:
Bună seara,
Bună seara,
Se-nchină jupânul mire
Și jupâneasa mireasă
Cu pahar dulce
De la cruce,
Care cu mare cheltuială s-aduce;
Și cu vin de Odobești
Să faci bine să-l primești;
Să-l primești și să-l cinstești
Și la pungă să gândești,
La tineri să dăruiești
Ce te-a-ndura Dumnezeu
Și nu ți-a pica prea greu.
Vreo sută de oi cu miei,
Vreo patru vaci cu viței,
Câteva scroafe cu purcei!
Cel ce închină anunță celor de față cadoul oferit de fiecare nuntaș, după care muzicanții cântă un marș, lumea strigă: "Vivat!", apoi "Moda!", obligând perechea închinată să se sărute.
Înainte de război, mireasa primea banii în sân. Banii încasați se numără de către nănași, suma fiind anunțată întregii nunți de către nașul cel mare. După aceasta se continuă dansul, iar mireasa se retrage sub oblăduirea mai multor femei, într-o cameră, unde i se schimbă îmbrăcămintea, fiind îmbrobodită, iar însemnele de mireasă sunt date unei fete care urmează a se căsători, apoi întregul alai de femei intră în sala unde se află mirele cu ceilalți nuntași, în ritmul dansului De trei ori pe după masă. În față se află nănașa cea mare cu o sticlă de băutură pe care o oferă feciorilor din sală, ca semn de rămas bun și mulțumire de la mireasă. În același timp își face apariția o babă în travesti, care dorește să se apropie de mire, pretinzând că este al ei, dar este îndepărtată de cei prezenți.
Mascarea miresei s-a utilizat în scopuri rituale în vederea îndeplinirii unui rit de trecere de la starea de feciorie la cea de femeie măritată. Astăzi, această simulare reprezintă o glumă asupra neatenției sau naivității mirelui, dar această substituție poate să aibă o obârșie mai veche: mirii nu se puteau cunoaște decât după săvârșirea ceremoniei.
Întregul șir de dansatori înconjoară de trei ori pe mire și pe nănași, în ritmul muzicii și al strigăturilor:
Foaie verde de mătasă,
De trei ori pe după masă,
Să scoatem nunta din casă,
Să rămână binele
Mireasa cu mirele.
Frunză verde de săcară,
Să jucăm hora afară!
Și iar verde de sulfină,
Să jucăm hora-n grădină!
Cum s-a putut observa din cele câteva strigături citate, este frecventă prezența simbolurilor cifrice în pașii de dans, în strigături impunându-se cu precădere cifra trei și multiplii acesteia. Elementul trei, invocația ternară a trei elemente trebuie să fi contribuit la desființarea elementului malefic. Multipla funcționalitate a ternarului depășește uneori sfera magicului, incluzând sub aspect sincretic reminiscențe magice cu sens azi pierdut. Nu întotdeauna trei apare din necesități prozodice cum se susține uneori. Din strigăturile care însoțesc jocul de nuntă "de trei ori pe după masă":
De trei pe după masă,
Să scoatem răul din casă.
De trei ori și de trei ori,
Să răsară numai flori.
rezultă că sensul elementului ternar este de perfecțiune. Citându-l pe Aristotel, "pitagoreicii spun că universul și toate sunt determinate de triadă, căci ce e la sfârșit, la mijloc și la început are numărul întregului și aceea este triadă."
Triada trece, în general, drept ceea ce este mai întâi perfect și definitiv, reprezintă totalitatea, este un întreg. În jocul nostru este vorba de scos răul din casă, dar nu răul "malefic", ci răul metaforic, în așa fel încât să nu-i rămână nici măcar "sămânța", iar răsăritul florilor să se petreacă la același mod perfect. Aceeași cifră și multiplii ei domină strigăturile de comandă din jocul amintit, arcanul.
După acest joc, nevasta cea tânără ia de la mire însemnele de mire și le ascunde în sân.
Urmează momentul numit schimburile, care constă din îmbrăcarea socrilor mari de către noră și a soacrei mici de către ginere cu un cămășoi împodobit frumos. Cu acest prilej se mai ofereau și alte obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte în funcție de starea materială a familiilor. Se continuă distracția cu jocul cumătrița. Acest obicei constituie un rit de agregare: "Unele rituri sunt simultan individuale și colective: astfel, acceptarea unui dar are o putere de constrângere nu numai pentru individul care îl acceptă, ci și pentru grupurile cărora îi aparține �"
După jocul cumătrița se continuă și cu alte jocuri, jucând împreună socrul cu nora, ginerele cu soacra și cumătrii între ei, ca semn că s-au prins și legat cumătrii între ei.
La nunțile desfășurate până după al doilea război mondial, la momentul schimburile era folosită următoarea orație:
Bună vremea,
Bună vremea,
La dumneavoastră
Boieri de casă,
Sfetnici de masă,
Dară mai cu ales
Dumitale împărătească,
Cinstită mireasă,
Te aflăm voioasă
Și sănătoasă,
Ca o garoafă aleasă,
Înflorită și frumoasă.
Auzind de numele dumitale,
Că ești împărăteasă mare,
Al nostru tânăr împărat
Pe noi slugi că ne-a chemat
Și ne-a mânat
Ca negoațe să-ți găsim
Cu ale dumitale să le potrivim.
Noi negoațe am găsit,
Dară cu-a dumitale nu s-au potrivit.
Al nostru tânăr împărat
Cu-atâta nu s-a lăsat,
Foarte dimineață s-a sculat,
Pe obraz că s-a spălat,
La icoane s-a-nchinat,
În patru părți a căutat,
Slugile și le-a chemat
Și porunc-așa le-a dat,
Să-nhame caii îndat'.
Slugile s-au adunat,
Caii la butc-au înhămat;
Tânărul nostru-mpărat
În butcă că s-a urcat,
Zbici cailor că le-a dat
Și spre Dunăre-a ajuns,
În corabie s-a pus
Și apoi iară a plecat
Tot în jos spre Țarigrad,
Dunărea s-a turburat,
Corăbierii s-au spăimântat.
Dară Domnul,
Care a zidit pre tot omul,
A dat vreme mândră
Și liniștită,
Dunărea s-a limpezit,
Corăbiile în Țarigrad au sosit.
În Țarigrad dac-au ajuns,
Curțile s-au închis,
Dughenele s-au deschis
Și-al nostru tânăr împărat
Trei zile prin Țarigrad
Și trei nopți s-a preumblat,
Scumpă marfă-a cumpărat,
Pe corăbii c-a-ncărcat,
Pe mare-n sus a plecat.
Dară Domnul,
Care-a zidit pe tot omul,
A dat un vânt tulburat,
Corăbiile-n loc au stat.
Al nost' tânăr împărat
Foarte rău s-a supărat,
Nici cu-atâta nu s-a lăsat,
Slugile și le-a chemat,
Boi și biholi a-njugat
Și-au tras corăbiile la uscat,
Scumpă marfă-a descărcat:
Tafti împărătești,
Basmale boierești
Și alte lucruri domnești.
Și-al nost' tânăr împărat
În rădvane le-a-ncărcat
Și la drum a plecat.
Iară Domnul,
Care a zidit pre tot omul,
A dat vremi rele
Și ploi grele,
Drumurile s-au smintit,
Rădvanele n-au sosit.
Tânărul nostru-mpărat
Foarte rău s-a supărat,
Dar cu-atâta nu s-a lăsat,
Ci-a trimes soli împărătești
Pe la târguri domnești,
S-aducă haine turcești.
Solii iute-au alergat
Și prin târguri au umblat,
Prin târguri domnești
Și haine turcești
Cu preț bun le-a cumpărat
Și ușoare le-au purtat
Și nouă ne-a dat [glas]
A cuvânta
Și dumitale a ți le-nchina:
O rochiță mândră de mătasă,
Să-ți fie de-mblat prin casă;
Și-un tulpan mândru cu flori,
Să-ți fie de sărbători;
Și-o păreche de ciobote roșioare,
Ca să le-ncalți mâni în picioare;
Și două cununi de smochine,
Cu soțul dumitale să trăiești bine;
Și două mere domnești,
Cu boierii să vorbești,
Cu sfetnici să te sfătuiești,
Pe care cale-ai să pornești.
Iară de nu mă crezi,
Poftim, pune mâna și vezi!
Dar nu te sili la luat,
Cum te-ai silit la măritat,
Că ai sărit de pe cuptor pe vatră
Și-ai zis că nu-i rămânea fată.
Nunta constituie un prilej de mare bucurie, astfel că nuntașii, cuprinși de voie bună, folosesc, printre altele, și următoarele strigături:
Joacă nunta de trei zile
Și mirele nu mai vine.
Foiliță de pe coastă,
Frumoasă-i mireasa noastră;
Frunză verde petrinjel
Și mirele-i frumușel.
*
Nime-n lume nu se-nșeală
Ca fecioru' când se-nsoară:
Pune șase boi la car
Și-și aduce lui amar.
Pentru doi cârligi de boi
Am adus hâda la noi.
Când am mers la cununie,
Norocu' era-n câmpie
Cu tiper' și cu tămâie,
De mine nu vrea să știe.
*
Mederean în colțul mesei
Mândru plâng ochii miresei;
Mirele-i cu voie bună,
Că mere și se cunună.
*
Bucură-te, tu, mireasă,
Dragostea-i pe grindă-n casă
Și-i cioplită-n șapte dungi
Cât îs spatele de lungi
Și-i cioplită și-mpletită,
După spate îi croită.
*
Bine-i fetii până-i fată,
De-ar mânca-n trei zile-o dată;
Fata dacă se mărită
Îi cu inimuța friptă.
*
U, iu, iu, pe dealu' gol,
Că mireasa n-are țol,
Da' i-a face mirele,
Când a tunde cânele,
Cânele cel dupuros
Și i-a face-un țol frumos.
*
Vai de mine și de mine,
Ce-am făcut, n-am făcut bine;
Vai de mine, stau să mor
M-o pus dracu' să mă-nsor.
*
Vai sărace sutele
Cum mărita slutele;
*
Frunză verde de bujor,
Zice tata să mă-nsor,
Dar mămuța nu mă lasă,
Să-i aduc pe dracu-n casă;
*
Bucură-te, soacră mare,
Că-ți aduc teptănătoare,
Să te teptene pe cap
C-o bucat' de lemn de fag,
Să te teptene pe rufă
C-o bucat' de lemn de tufă,
Să-ți ajute la ciubăr,
Să te scarmene de păr.
*
Frunză verde din cărare,
Să trăiești, nănașă mare,
Să porți pene de păuni,
Să botezi și să cununi,
Să porți flori de cele verzi,
Să cununi și să botezi.
*
Să trăiască nănașu'
Pentru dânsu-i laibăru';
Să trăiască nănașa
Pentru dânsa-i aiasta.
La începutul secolului al XIX-lea (stabilit pe baza fișelor de informator), nunta se desfășura numai la casa mirelui în felul următor: pe lăiți late fixate de jur-împrejurul camerei stăteau așezate femeile, iar bărbații stăteau în spatele lor în picioare, pe aceleași lăiți, în fața cărora erau mese pe două rânduri (etajate). Pe mese se servea în blide de lut cu linguri de lemn, zamă de carne, găluște cu crupe de păpușoi și mălai, holercă era foarte puțină, ici-colo. Muzica alcătuită din fluier și cobză, eventual și o vioară, interpreta repertoriul specific, iar bărbații tropoteau pe laiță în ritmul muzicii. După ce terminau de mâncat, se scoteau mesele afară și se continua jocul � Într-una din laițele fixate la perete era făcută o gaură prin care se băga părul miresei peste care se fixa un cep pentru ca aceasta să nu se poată mișca. În poziția aceasta, i se dădea o bătaie zdravănă, pentru a fi credincioasă și supusă soțului pentru toată viața.
Nunta se încheia cu scoaterea pe laiță a nănașului și a nănașei de către vătăjei și mire, însoțiți de mireasă care are două lumânări aprinse. În acest moment, muzica interpretează marșul tradițional, semn că nunta s-a încheiat.
La o săptămână după nuntă, părinții miresei pregătesc o masă la care invită pe nănași, socrii mari și rudele apropiate, prilej de întărire a relațiilor dintre aceste familii. Acest moment se numește cale primară. În zilele noastre, acest ceremonial are loc numai în situația că "nu s-a ieșit cu nunta", adică banii cheltuiți pentru desfășurarea nunții nu s-au strâns la închinat, ocazie cu care rudele și nașii mai oferă câte o sumă de bani.
|